A fi cercetaş

Cu sinceritate ,

                    NECULA MĂDĂLINA-MARIA, YO9-1006/BZ

Aţi auzit de cercetaşi? Ştiţi ce înseamnă să fi cercetaş? Este o adevărată provocare. Dacă aveţi încredere într-o fată de 12 ani, rezervaţi-vă puţin din timpul dumneavoastră şi citiţi ceea ce urmează.

Era într-o zi de iunie, când tatăl meu m-a „convins” (să spun aşa), să particip la tabăra de cercetaşi. A urmat o avalanşă de întrebări prin care speram să mi se prezinte, mai pe larg, activităţile şi ideile acestei tabere.

Tata, militar de carieră, a început „instrucţia”, iar eu ascultam, ca un adevărat „biban”, despre legea şi jurământul cercetaşului, despre busolă, supravieţuire, în concluzie SF-uri (pentru mine), dar „adevăruri” pe care le-am imortalizat în fotografii, filmări, dar mai ales în suflet.

Trebuie să recunosc că până acum n-am avut idee despre ce înseamnă să fi cercetaş, decât ceea ce am văzut în filme.

Am ajuns în tabără, ne-am cazat în paturi suprapuse, am identificat toaleta, duşurile, am fost organizaţi pe grupuri sub comanda instructorilor militari.

Mi se părea că nu găsesc oamenii pe care-i căutam. Nu era mama, nu era tata, nu erau prietenii mei. Eram dezamăgită. Dar m-am înşelat. Erau instructorii, părinţii noştri „surogat”. E uimitor să vezi câtă dragoste şi afecţiune poate să „emane” un instructor militar.

Profilul „robot”, pentru indiferent care din ei, ar suna cam aşa: om de calitate, serios, integru, adevărat „Google” pentru orice întrebare, dispus oricând pentru Karaoke sau pentru o bătaie cu frişcă dar şi pentru neiertatoarea inviorare zilnică.

Am învăţat ce înseamnă grupul, lucrul în echipă, disciplina. Am mâncat împreună, am dormit împreună, am învăţat împreună, ne-am distrat împreună. Acum avem ceva ce ne leagă şi ştiu că oricând, indiferent de locul în care m-aş afla pot să apelez la oricare din prietenii mei cercetaşi fără a fi dezamăgită. E o senzaţie fantastică. Şi ştiţi de ce ? Pentru că am fost educaţi ca relaţiile dintre noi să se bazeze pe respect reciproc, să-ţi ajuţi colegul, să-i fi prieten necondiţionat, acest ceva pe care l-am învăţat prima dată citind cele cateva zeci de motive pentru care merită să devin radioamatoare.

Am avut parte de toate tipurile de activităţi: de la apă până la cărările muntelui, de la relaxare până la adrenalină, de la muzică, dans şi radioamatorism până la tradiţionalul foc de tabără.

Dacă mă întrebaţi ce este radioamatorismul, o să vă dau răspunsul auzit de la instructorul nostru, dl. Stolnicu Petrică alias „Vulturul” care spunea simplu: „radioamatorismul este acel microb pe care dacă l-ai contactat, nu ai şanse de vindecare iar frumuseţea şi gravitatea lui o vei descoperi pe parcursul unei întregi vieţi”!

Şi are dreptate. Îmi amintesc cu plăcere cu ce interes butona un aparat (transceiver) din care se auzeau o multitudine de voci, piuituri, fluierături, bârâieli şi alte zgomote. Pentru mine era „Star Wars” curat.

Cică radioamatorii se cunosc după indicative (apropo, când vorbea nu-şi mai zicea Stolnicu ci YO9RIJ). Zilnic, ore intregi îşi butonează staţiile, ascultă în căşti doar zgomote care pentru un necunoscător par simple păcănituri sau fluierături şi asta până când „prinde o voce” cu care începe comunicarea.

Un neiniţiat nu înţelege o iotă din limbajul lor, până şi „numele” cu care se prezintă – indicativul – este o alternanţă de litere şi cifre, ca un adevărat amalgam de expresii codate.

Sub bagheta neiertătoare a lui Petrică am deprins foarte repede câte ceva din tainele radioamatorismului: alfabetul fonetic internaţional, alfabetul morse, cum se face trafic radio în benzile de radioamatori, ce este traficul de urgenţă. Este fascinant să poţi vorbi cu un necunoscut de la capătul Pământului sau chiar din Cosmos.

Sunt fericită că m-am născut cu oarece aptitudini pentru radioamatorism (receptionarea codului Morse), aptitudini pe care alţii nu le au şi sunt mai săraci fără să ştie (mulţumesc „nenea” Alex YO8SS).

După atâta muncă, la final, surpriză: majoritatea copiilor am primit autorizaţiile şi indicativele din partea secretarului federal al Federaţiei Române de Radioamatorism, dl. Drăgulescu YO3FU.

Am trăit cele mai frumoase experienţe şi vreau, ca la rândul meu, cândva, să ofer şi eu posibilitatea transmiterii aceastora celor mai mici decat mine.

Cred că oricine poate să fie cercetaş. E vorba numai de curaj, de dorinţa de a învăţa ceva nou în fiecare zi, de un mod de viaţă, bazat pe respect şi pe prietenie.

          Merită încercat.

Pe parcursul a câtorva zile un grup de instructori entuziaşti au avut „curajul” de a organiza o tabără pentru copii. Micii cercetaşi au avut posibilitatea să „încerce” domenii diferite de pregătire. Radioamatorismul YO a fost reprezentat de o echipă din cadrul comisiei de arbitraj, Alex YO8SS şi Petrică YO9RIJ care au transmis cunoştinţele lor către copiii interesaţi de acest domeniu.

Pentru instructori a fost un bun prilej de a testa aptitudinile pedagogice în   transmiterea cunoştinţelor către generaţia nouă iar activitatea a fost considerată un succes.

Preşedintele

Colegiului Central al Antrenorilor şi Arbitrilor  

Petrică STOLNICU

                    YO9RIJ